DE CE NE NUMIM „HENRI COANDĂ”?
DE CE NE NUMIM „HENRI COANDĂ”?
Pornind de la întrebarea: De ce ne numim Liceul Tehnologic „Henri Coandă”?, am să vă spun o mică poveste.
Henri Coandă, ştiu foarte mulţi, a fost un inginer român care s-a remarcat peste hotarele ţării, prin numeroase invenţii şi descoperiri ştiinţifice. Mai puţini ştiu însă că printre aceste invenţii se numără şi proiectarea unui tren rapid, revoluţionar, care trebuia să circule printr-o reţea de conducte şi transporta atât mărfuri, cât şi pasageri. Vagoanele se deplasau, în interiorul conductelor, pe baza diferenţei de presiune atmosferică, creată artificial de către un ventilator şi un compresor.
Henri Coandă a proiectat un tren de călători care trebuia să circule în România, pe ruta Bucureşti-Ploieşti. Distanţa de 60 de kilometri, dintre cele două oraşe, urma să fie parcursă într-un timp record de 6-8 minute. Marele savant dorea ca invenţia sa să fie aplicată şi la transportul de mărfuri, între Portul Constanţa şi combinatul siderurgic de la Galaţi.
Înainte de anul 1989, sistemul de transport gândit de Coandă a fost aplicat, pe distanţe mici, la două unităţi miniere de la Baia Mare şi Caraorman. Conductele transportau contaiere cu materii prime de la cariere la uzine.
Deşi aceste invenţii au dat rezultate, după anul 1989 cercetările au fost abandonate din lipsă de fonduri. În prezent, baza în care s-au făcut experimentele a ajuns o ruină.
Proiectul de construcţie a unui tren de mare viteză a fost conceput în anii `70, după ce Nicolae Ceauşescu le-a cerut savanţilor o alternativă ieftină la metrou. Întors în ţară în 1969, Henri Coandă a înfiinţat Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică INCREST. Aici a proiectat un tren care circula în conducte şi atingea viteze record pe baza diferenţei de presiune atmosferică. Viteza trenului trebuia să atingă 500 km/oră.
În anul 1972, Coandă s-a stins din viaţă, iar invenţia sa a fost perfecţionată şi experimentată de către discipolii săi. Unul dintre cei care au făcut parte din echipa lui Coandă este inginerul Dan Ionescu. „Era o premieră mondială, era bazată pe un brevet de invenţie a lui Coandă şi erau soluţii care pentru vremea respectivă puteau fi aplicate”, spune Dan Ionescu.
Cei care vor în prezent să revoluţioneze transportul feroviar cu invenţia realizată de cercetătorul român Henri Coandă sunt americanii. În 2012, Statele Unite au anunţat că vor să construiască un tren de mare viteză care va funcţiona după principiul gândit de Coandă. Trenul este proiectat să circule, într-un sistem tubular, cu viteze de până la 650 de kilometri la oră şi va face legătura între oraşele New York şi Los Angeles. Distanţa dintre cele două metropole, de 4.000 de kilometri, va putea fi parcursă în aproximativ 45 de minute.
În ceea ce priveşte modernizarea transportului feroviar din România, în luna noiembrie 2013, în cadrul unui forum economic româno - chinez, premierul Chinei, Li Keqiang, a anunţat că ţara sa vrea să acorde un împrumut de 10 miliarde de dolari pentru investiţii. Banii vor fi folosiți, printre altele, pentru achiziția unor trenuri de mare viteză fabricate în China. În 2012, chinezii au construit, în țara lor, cel mai lung tronson de cale ferată din lume. Magistrala, are 2.300 de kilometri şi uneşte capitala Beijing de oraşul Guangzhou. Dar problema trenurilor chinezeşti este că, atunci când circulă cu viteza de 350 de kilometri pe oră, devin nesigure.
MONOGRAFIA LICEULUI TEHNOLOGIC „HENRI COANDĂ” BUZĂU
(extras)
MONOGRAFIA
LICEULUI TEHNOLOGIC „HENRI COANDĂ” BUZĂU
(extras)
ŞCOALA DOMNEASCĂ
(o prefaţă altfel)
Mă întorc cu nostalgie în timpul ce pâlpâie sub cămaşă. Mă îmbrac cu dor şi aduceri aminte. Doamne !!! Câte veşnicii au trecut, toate cât o secundă enormă. Eram în anul 1976. Îmi plângeam de milă într-un colţ al camerei, o cameră mică, sărăcăcioasă, camera în care visului îi crescuseră aripi, devenind neîncăpătoare. În celălalt colţ, mama plângea neputinţa. Deodată, tresar! Mama mă priveşte apoi îşi îndreaptă privirile către uşă. În uşa roasă de vremuri, bunicul ne privea, zâmbind.
- Gata. Am făcut rost de bani. Poţi pleca să-ţi dai examenul la liceu. Alte lacrimi, cu altfel de gust, dănţuiau pe obrajii noştri. Bunicul, am aflat mult mai târziu, aflând de dorinţa mea de a merge să-mi continui studiile şi că nu aveam bani nici să ajung la oraş, a muncit câteva zile în pădure, tăind haraci, pe care îi dusese în târg şi îi vânduse. Astfel, cu o sută de lei în buzunar, încrezător nevoie mare, mă urc în autobuzul ce mă ducea la oraş. Singur. Singur într-un oraş despre care auzeam zilnic, dar pe care nu-l văzusem niciodată, Râmnicu Sărat. Încep imediat să caut şcoala domnească, aşa citisem eu în ,,Budulea Taichii’’ de Ion Slavici şi asta îmi doream. Eram influenţat de cărţile citite, dar cum nu găsesc şcoala domnească, dezamăgit mă urc în primul tren care mergea întâmplător spre Buzău. Vedeam pentru prima dată un tren. În Buzău, soarele strălucea altfel, case peste case care îmi furau din lumină. Cu uimirea în sufletul cât un purice încep să caut şcoala domnească. O şcoală, două şcoli, trei şcoli etc. Nici o şcoală nu semăna cu ,,şcoala domnească’’ din imaginaţia mea. Obosit, derutat, ajung în faţa Liceului industrial nr.6 CFR. Revelaţie. Deodată îmi zic, da, iată şcoala domnească. O bucurie imensă îmi inundă toată fiinţa. Mă îndrept cu sfială către secretariat. Un domn masiv, impunător, mă întâmpină cu o blândeţe specială.
- Ia spune, ai venit să te înscrii la Liceu?!
- Da, răspund eu gâtuit de emoţie şi cu privirea în pământ.
- Ai actele necesare? Le aveam. Îi întind hârtiile fără să scot un cuvânt. Voiam să-l întreb dacă asta-i şcoala domnească. Eu aşa simţeam. Dar cred că aveam nevoie de o confirmare. Mă priveşte curios.
- Peste două zile este examenul, ai unde să stai?!
- Nu, răspund eu îngrozit. Nici bani suficienţi nu mai aveam. La aspectul acesta nu mă gândisem. Oftez!
- Dacă vrei, poţi sta la cămin!
- Sigur, sigur, mă precipit eu, sesizând marea salvare. Îmi socotisem prost banii. Cumpărasem cărţi. Ce mai aveam îmi ajungeau doar să mă întorc acasă.
- Cât trebuie să plătesc?! Întreb cu jumătate de gură. Domnul ZELEȘ, căci despre dumnealui este vorba, îmi zâmbeşte complice.
- Lasă, lasă, trebuie să iei mai întâi examenul. Plăteşti la toamnă. Evident că nu am plătit niciodată. Nimeni, niciodată nu mi-a cerut nimic. Văzându-l aşa de natural, de prietenos, nu mă las şi întreb:
- Asta-i şcoala domnească?!!! Se uită la mine uimit, apoi izbucneşte în râs, un râs sănătos, molipsitor.
- Daaaa, desigur!!! Şi mă dă în primire domnului pedagog Bafgeagevici Georgică.
- Aveţi grijă de copilul ăsta. Pleacă râzând.
Fac cunoştinţă cu internatul. Mă acomodez imediat. Eram în al nouălea cer. Iscoditor, îmi plimb umbra prin toate încăperile. Cele trei etaje ale internatului rămân fără secrete. Şcoala la fel. M-am aşezat în fiecare bancă. Eram mândru. Sala de sport, imensă, terenul de sport de asemenea. Aleile îmi aminteau de pădurile copilăriei mele.
În sfârşit, găsisem şcoala domnească!
Cele şapte orizonturi, cât socotisem distanţa din satul meu natal până la şcoala domnească se comprimase, rămăsese doar umbra unui curcubeu ca un pod peste amintire, l-am trecut de multe ori, cu aceiaşi emoţie.
Cei patru ani petrecuţi la internat (am fost, pe rând, şef de palier, apoi preşedintele internatului din partea elevilor) au fost un adevărat festin. Eram acasă. O seamă de profesori mi-au fost, în egală măsură, prieteni şi părinţi. Nu voi uita niciodată profesoara mea de limba română, doamna Avram Flora, de numele căreia se leagă debutul meu literar. S-a întâmplat chiar în al doilea trimestru din anul întâi. În vacanţa dintre trimestre trebuia să facem un caiet cu lecturi suplimentare. Eu mă prezint cu un caiet plin de poezii comentate. Era perioada când, singur, îl studiam pe Lucian Blaga.
- Predau de atât timp, nici un copil nu a venit cu un asemenea caiet. Îţi place poezia?! Scrii?!
- Da, răspund monosilabic. Fără să vreau. Îmi era teamă să vorbesc despre dragostea mea pentru poezie. Ultima dată când o făcusem, prin clasa a V-a, a fost o adevărată tragedie în comuna mea. Un profesor m-a întrebat atunci ce vreau să mă fac când voi fi mare. Iar eu, ca să arăt că îl citisem pe M. Eminescu, îi spun ,, Dichter’’, evident nimeni nu ştia ce înseamnă, le-am tradus: ,,poet’’. Rumoare în clasă. Nu mai descriu consternarea de pe feţele tuturor. Copiii au mers acasă, le-au spus părinţilor. Au venit cu mic cu mare la poarta casei mele. Au îngrozit-o pe mama. Că am o problemă, că nu sunt normal. Să mă ducă la un medic. Multă vreme s-a vorbit în sat despre asta. Auzi, soro, să se facă poet, nu-i în toate minţile. După o asemenea experienţă nu mai ai niciun chef să spui cuiva că tu scrii poezie.
Cert este că i-am dat doamnei Avram Flora caietul cu poezii, nu împlinisem 16 ani. Apoi, m-a propus să citesc în cenaclul de pe lângă ziarul ,, Viaţa Buzăului’’, condus de poetul Puiu Cristea. Acesta a venit la noi la liceu unde a ţinut o şedinţă de cenaclu. Aşa am debutat eu.
Rămân în sufletul meu şi într-o perpetuă admiraţie şi respect față de domnul profesor Florin Zaharia cu doamna sa, Nicoleta Zaharia, diriginta mea din anul II şi profesoara mea de fizică. O familie minunată. Domnul Iamandi Romeo, dirigintele din anii III şi IV, căruia îi sunt dator o eternitate şi jumătate pentru tot ce a făcut pentru mine şi pentru felul în care s-a purtat. Un om deosebit. Domnişoara Orlando Marilena, profesoara de chimie, cred că am iubit-o cu toţii pentru felul dumneaei de a fi, un profesor desăvârşit. Domnul Vrapciu Nicolae, profesorul de istorie, demn, sigur pe sine, un adevărat dascăl. Domnul Trocaru Ionel, profesorul de matematică, mă întreba, uimit de neştiinţa mea, cu cine am făcut matematica, iar eu îi explicam de domnul Vucea, de domnul Trandafir. Se amuza şi îmi mai dădea 3 probleme în plus. Datorită acestor probleme pe care le primeam în plus faţă de colegi, am reuşit la examenul de treaptă, altfel nu știu ce aş fi făcut. Îi admiram pe George Paţurcă, pe domnul Ştefan Rovenţa, se îmbrăcau întotdeauna la modă. Memoria acestei clipe îmi joacă feste. Am uitat multe nume de oameni care mi-au conturat destinul. Cu smerenie le cer iertare. Ei rămân în inima mea.
Cert este că am avut norocul să întâlnesc pe cei mai desăvârşiţi dascăli. Îi voi preţui şi respecta toată viaţa.
Deodată, lumina din fereastră îmi face semne disperate cu mâna dreaptă. Începe din nou o zi cu două dimineţi. Pasărea memoriei cubice bea apă din roua ideii. Centenarul unei şcoli este ca lacrima unei naţiuni în căutarea silabei nerostite. Câţi tineri au parcurs drumul silabei în această şcoală, nu se mai ştie. Cu siguranţă, din mult-puţinul acumulărilor din timpul liceului au folosit pentru dezvoltarea personală şi implicit a României. Ei sunt baza pe care s-a construit România de azi. O sută de ani ! La mulţi ani! Eu oare câţi ani am?!
Constantin Marafet
.jpg){kind=small}
